SPECIFICUL FILOZOFIEI

-    Referat     -

Potrivit tradiţiei, PITAGORA a fost primul care a folosit termenul de “filosofie” şi a considerat că este filosof. Pus în situaţia să se explice, ar fi spus că nu poate fi decât “iubitor de înţelepciune”, ceea ce este de fapt semnificaţia etimologică a termenului grec  ”filosofie”  (filosofia ), de îndată ce atributul de a fi înţelept legitim i se acordă zeului, el ca om neputând pretinde a fi egal zeului. Conform textului “Tusculane” atribuit lui CICERO, filosofia este acea ştiinţă prin care unii oameni “cei mai aleşi”, adică filosofii, acced la cunoaşterea naturii, fiind consacraţi contemplării. Filosofia este o ştiinţă cu caracter general, ce încearcă să elucideze anumite probleme referitoare la întrebările esenţiale asupra omului, universului şi existenţei, neurmărind obţinerea unui rezultat imediat, ci mai degrabă formarea unei metode de studiu general asupra acestor probleme. Indiferent dacă dăm crezare lui CICERO sau nu, reţinem totuşi ca o notă ce nu caracteriza întotdeauna pe cei care au polemizat cu filosofii şi anume modestia şi desfăşurarea unui travaliu teoretic privit ca un scop în sine, fără a urmări un profit anume.

De-a lungul istoriei sale filosofia a fost înţeleasă şi practicată într-o mare diversitate de stiluri, astfel încât putem reţine doar acordul asupra semnificaţiei etimologice a termenului grecesc, ce dă numele acestei ştiinţe a spiritului. Creaţia teoretică în ipostaza de filozofie este “Weltanschanung” (termen german ce înseamnă o viziune sau o privire de ansamblu asupra lumii, o contemplare din interior spre exterior) şi ocupă un loc aparte în cultura spirituală a individului şi a colectivităţilor umane. În acord cu JASPERS, înţelegem prin origine privind filosofia, sursele lăuntrice ce determină filosofarea, respectiv acei factori interiori care stimulează formularea şi elaborarea unor teme care se referă la totul existenţei. ARISTOTEL considera că mirarea în faţa lumii, că este aşa cum este şi nu altfel, a stimulat interesul comun pentru cercetarea lucrurilor, activitate desfăşurată pentru sine însăşi, adică un travaliu intelectual, teoretic care trebuie considerat un scop în sine, care dezvăluie o dimensiune proprie a omului, aceea de a fi fiinţă cunoscătoare. SCHOPENHAUER îndrăznea să numească omul “animal metafizic”, ceea ce înseamnă că ţine de natura sa intimă preocuparea de a cerceta mediul natural, de a cunoaşte realităţile socio-umane, de a nu se considera împlinit dacă nu cunoaşte lumea şi nu se cunoaşte pe sine.

Această curiozitate nepotolită a omului faţă de o realitate care se prezintă mereu cu multiple faţete necunoscute, nebănuite anterior, se manifestă de-a lungul întregii istorii şi se întrepătrunde cu acţiunile practice, prime, care sunt indispensabile pentru modul aparte de a fiinţa al omului: el nu se adaptează mediului, ci îl adaptează conform nevoilor sale, ceea ce înseamnă a transforma mediul în bunuri care să satisfacă necesităţi umane. Capacitatea cognitivă a omului se concretizează într-o pluralitate de concepţii, care chiar dacă se referă la aceeaşi unică realitate, sunt cel mai adesea în dezacord sau chiar se resping reciproc, conflictual, fiecare pretinzând că oferă cea mai corectă imagine a realităţii.   

În această situaţie, firesc, şi-a făcut loc îndoiala, care a stimulat cercetarea statorniciei unui proces sau mijloc care să permită gândirii accesul la adevăr. Această îndoială a dus la formularea unor întrebări vizând limitele capacităţilor cognitive ale omului, căile şi mijloacele necesare dobândirii adevărului, criteriile pentru evaluarea cunoştinţelor dobândite.

În climatul creat de afirmarea cunoaşterii ştiinţifice, interesul cercetării filosofice va fi în primul rând pentru disciplinele ce ţin de gnoseologie şi metodologie, domenii ale filosofiei care stăruie asupra naturii cunoaşterii şi asupra valorilor cunoaşterii şi metodelor care să asigure gândirii dobândirea unor cunoştinţe certe. Îl amintim în acest sens pe iniţiatorul raţionalismului în gândirea modernă, filosoful francez DESCARTES, care în “Discurs asupra metodei”, arată că de îndată ce simţurile ne înşeală, adică nu ne asigură dobândirea de cunoştinţe certe, gândirea rămâne unica facultate care dacă este bine condusă, după reguli corecte, asigură dobândirea unor cunoştinţe indubitabile şi de aici necesitatea de a accepta doar acele cunoştinţe care trec examenul sever al raţiunii. Travaliul îndoielii face certă calitatea omului de fiinţă gânditoare, conştientă de existenţa sa şi a lumii.

Îndoiala metodică, explicit sau implicit, însoţeşte aventura spiritului uman în efortul său de a explica lumea cu consecinţe pentru activităţile sale prospective şi proiective. Funcţiile cele mai importante ale filosofiei sunt funcţia cognitiv-interpretativă şi funcţia metodologică. 

JASPERS arată însă că, preocupat de cunoaşterea lumii, omul riscă să uite de sine, risc care nu rămâne doar în orizontul preocupărilor lui teoretice, putând să capete dimensiuni prin care să fie tri- dimensionate relativ relaţiile lui concrete cu lumea; situaţiile limită sunt cele în care omul, în dezacord cu propriile sale creaţii poetice şi practice, ajunge să nu se mai recunoască pe sine. Este momentul în care trebuie să ia act de dependenţa sa nu numai de fenomenele naturale ci şi de structurile socio-istorice create de el. Creaţia filosofică apare ca o trezire a omului faţă de dependenţa ce este implicată în satisfacerea necesităţilor vieţii, dependenţă ce se poate manifesta fie în planul neîmplinirilor omului ca individualitate, fie în planul interdependent dintre comunităţile de indivizi umani. JASPERS adânceşte cercetarea originilor filosofiei, făcând referiri şi la limbaj, comunicare, la structurarea şi restructurarea relaţiilor interumane.

Ca o teorie totalizatoare a existenţei în ansamblu şi a existenţei umane, ca o concepţie teoretică despre lume, filosofia şi-a elaborat deci mijloace teoretice specifice, care să permită un grad foarte înalt de abstractizare şi generalizare: principii, categorii, legi. Filosofia face aşadar parte din formele teoretice ale cunoaşterii umane întrucât utilizează instrumentele, mijloacele, procedeele specifice activităţii teoretice şi ajunge de obicei la o organizare sistematică a concluziilor sale.         

Filosofia, ca specie a creaţiei teoretice, este şi un bun instrument al formulării şi soluţionării unor probleme generale, cât şi particulare. Individualitatea sau specificul filosofiei pot fi explicate şi prin referire la problemele formulate şi soluţionate de această ştiinţă.  Lucian BLAGA atrage atenţia asupra necesităţii de a realiza o distincţie între termenii cu care formulăm o problemă şi cei cu ajutorul cărora o soluţionăm. Filosoful român este datat cu opinia potrivit căreia formularea unei probleme a fost întotdeauna legată şi de prezenţa mijloacelor, a dispozitivelor şi tehnicilor pentru rezolvarea respectivei probleme. BLAGA adânceşte cercetarea şi arată că o problemă încorporează o “arie” şi o „zare interioară”. Aria problemei se referă la datele obiective care vizează un câmp de fenomene, procese sau lumea în totalitatea ei şi care, fiind în afară şi independente de subiectul cunoscător, i se impun acesteia (ariei). Sintagma „zare interioară” se referă la acel prealabil de natură ideatică existent la nivelul subiectului cunoscător şi care permit acestuia să problematizeze şi să obiectiveze situaţiile obiective, să structureze şi să opereze din interior soluţionarea problemei. Privind problema fundamentală a filosofiei, aria acesteia o constituie totalitatea, întregul, universul general al existenţei. Existenţa ca totalitate constituie explicit aria problemei filosofiei în contextul raportării reflexive a omului la lume, context în care aspiră nu doar să cunoască lumea ci şi să afle rolul şi locul său în vastul macro-sistem social, integrat la rândul lui în nelimitatul macro-cosmos înconjurător. De aici rezultă principiul fundamental ce explică interesul omului pentru sine însuşi.

HEIDEGGER arăta în acest sens că în situaţia în care gândirea se angajează să determine ceea ce este, trebuie să vedem şi modul de a fi al celui care realizează acest travaliu. Deci întotdeauna în concepţia despre lume trebuie să identificăm modul de a fi al celui care elaborează această concepţie. În această situaţie, orice concepţie asupra fiinţei este marcată decisiv de cel care o elaborează, evidenţiindu-se, spune HEIDEGGER, „modul uman de a înfiinţa”. “Pentru HEIDEGGER, deci, înţelesul fiinţei este marea întrebare a filosofiei, iar nu reflectarea asupra existentului ce devine” (C. NOICA).

 Autorul unei opere literare sau filosofice destinate lecturii, devine un creator al unui anumit tip de organizare a gândirii, structurabil axiologic destul de clar, iar meritul autorului constă în efortul său de a defini inefabilul interior pe care numai contemplaţia îl poate releva. “Descoperit, altfel spus, în faţa lumii, a realităţii de care, ca şi el, noi,(receptori obişnuiţi) ne bucurăm ,o trăim, cu deosebirea că noi, fiinţe de rând, existăm existenţa mai mult sau mai puţin conştient, el, artistul, trebuie să o conştientizeze, să o deceleze pentru a o defini: în părţi şi în întreg. Devenind, într-un cuvânt un hermeneut al ei, un existent filosofic al existenţei, un creator al ei.” Situându-se pe o poziţie de analizator, martor al inefabilului ce defineşte relaţia autor-text-cititor, C. CRIŞAN exprimă o opinie ce defineşte forţa creatoare inerentă în etapa studiului individual, al lecturii şi în etapa reflectării, aprofundării, contemplării unei anumite idei expuse de text, prin care cititorul poate avea acces la procesul contemplativ evocat de autor: “Contemplaţia, ca expresie a concentrării spirituale, poate să conducă pe cel ce vrea să creadă cu adevărat într-o idee sau în reprezentarea ei simbolică la explorarea faţetelor şi unghiurilor ascunse ale teritoriului cercetat.” Autorul unui text literar sau filosofic are o misiune dificilă: “Magică, profund reală şi nu o dată dramatică, sarcina creatorului coincide în fapt cu aceea de a exista existenţa existenţei: o dată prin viaţă şi încă o data prin logosul întrupat în forul său interior, în conştiinţa sa individuală menită fatalmente socializării”.

 Valoarea este analizată prin urmare cu atenţie în cadrul axiologiei, disciplină filosofică fundamentală. Spre deosebire de teoriile care expun valoarea ca un rezultat social dat, ce se substituie uneori gândirii subiective a individului, de unde rezultă conflictele denumite “între generaţii” deoarece vechile valori nu-şi pot asigura perenitatea la nesfârşit, R.JOLIVET afirmă: “Unitatea dintre fiinţă şi valoare este dată de faptul că valoarea provine din fiinţă, sursa sa, iar fiinţa este unica valoare.”

Ca necesitate de a explica în mod unitar modul de emitere al valorii din chiar unitatea fiinţă-valoare, apare o orientare idealist-metafizică în axiologie, orientare ce-şi are bazele în teoria despre “Spiritul Absolut” ce se reflectă în lume şi fiinţe, enunţată de J.W.F. HEGEL în “Fenomenologia spiritului”, Hegel fiind şi primul filosof care scoate filosofia culturii din filosofia istoriei şi o plasează în transcendentalitate şi pura metafizică, integral interioară, lăuntrică, subiectivă.

      Diversitatea este înţeleasă doar ca posibilitate de manifestare a valorii, ca expresie a multitudinii condiţiilor de existenţă ale eu-lui. Identitatea dintre valoarea absolută şi spiritul absolut, ca şi prezenţa lor pretutindeni, îl determină pe L. Lavelle să remarce faptul că diviziunea dintre valori este un rezultat al conştiinţei noastre transcendentale : multiplicitatea funcţiilor prin care se exprimă participarea fiinţei la absolut trebuie să producă o multiplicitate de scopuri corelative dintre care fiecare este o valoare particulară:

 ”Că există compatibilitate între diferitele valori nu înseamnă nimic mai mult decât o cerinţă inseparabilă a unităţii conştiinţei transcendentale.” Cu aceste perspective axiologice se ocupă însă filosofia religiei, iar tinerii pot asimila aceste valori religioase şi filosofice numai prin lectura individuală. Este o anumită compatibilitate între axiologia antică a religiei şi teoria sociologică despre axiologia religiei contemporane.

Dar filosofia nu este numai teorie a existenţei ci şi a cunoaşterii, din această împletire a problemelor ontologiei şi gnoseologiei rezultând o serie de discipline filosofice de sine stătătoare cum sunt: etica, estetica, filosofia culturii, axiologia, antropologia filosofică, teoria acţiunii (praxiologia), filosofia ştiinţei sau epistemologia ce cuprinde la rândul ei logica ştiinţei şi metodologia. Prima desprindere a filosofiei de religie este înregistrată în Grecia antică în afirmaţiile lui HERACLIT din Efes, care preciza că: „Lumea aşa cum este ea nu este creaţia nici unui Zeu, ci ea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după o anumită măsură.” În cadrul filosofiei greceşti întâlnim şi cutezanţa de a susţine că Zeii sunt o creaţie a oamenilor. FEUERBACH, extrapolând în filosofia modernă ideile lui XENOFAN, arată că omul „creează pe Dumnezeu ca pe o forţă în afara sa, ce are trăsături ale omului la superlativ (Atotputernic, Atotcunoscător…)”. Întreaga gândire filosofică grecească este stimulată şi totodată marcată de preocuparea de a explica natura umană pentru înţelegerea rosturilor vieţii, pentru promovarea acelor valori reale sau utile care să exprime omenescul din om. PROTAGORAS a exprimat sintetic acest fapt, afirmând că „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt, că sunt şi a acelor care nu sunt, că nu sunt”.

 Comparând filosofia cu religia, putem reliefa că în obiectul său global religia „este şi ea preocupată de elaborarea unei imagini generale asupra lumii şi a locului ocupat de om în lume, într-o viziune creaţionistă, exprimată cu deosebire prin credinţa în supranatural. Deşi asemănătoare prin obiect, de la apariţia sa, filosofia a însemnat o desprindere de mit, de simpla credinţă în supranatural prin abordarea lumii în ansamblu şi a problematicii omului cu procedee de totalizare şi argumentare, proprii gândirii teoretice, atunci când aceasta a atins un grad corespunzător de abstractizare şi generalizare.”       

Cercetarea specificului filosofiei în desfăşurarea istorică arată limpede faptul că filosofia nu se reduce la funcţia sa cognitiv-interpretativă. Încă la nivelul abordării teoretice, interpretarea implică o componentă de valorizare a celor cunoscute şi trăite de filosof. În aceasta constă funcţia axiologică a filosofiei, interesul arătat tratării diferenţiate a valorilor.

 Diferenţa dintre valorile sociale general acceptate în axiologia modernă şi valorile religioase nu constă numai într-o raportare diferită a ştiinţei valorilor la diferitele aspecte ale valorii ci dintr-o netă diferenţiere de natură conceptuală dintre aceste valori. Aceasta deoarece ” Religia are valori speciale, deosebite în ele însele, căci domeniul ei este transcendentalul, supraempiricul. [...]   Valorile sociale cercetate mai înainte sunt de natură intelectuală şi volitivă, pe când valorile religioase sunt mult mai afective şi cu un caracter contemplativ. Acest caracter se vădeşte prin faptul că valoarea religioasă înlătură dorinţele impulsive omeneşti, depărtează tot ceea ce abate pe om de la idealul suprem.” Spre deosebire de religie, filosofia nu urmăreşte să comunice lucruri neştiute, mistere nedescifrate şi alte lucruri absolut necunoscute, noi, despre om, existenţă, ci mai degrabă să ne determine să reflectăm asupra rostului ori valorii cunoştinţelor noastre, pe care deja le avem la dispoziţie. Rolul filosofiei, după Seneca, ar fi tocmai „examinarea cu luare aminte” a problemelor existenţiale, cât şi „cum se petrec lucrurile”, datoria acestei discipline fiind „contemplarea şi studiul naturii”, însă nu în mod empiric, aşa cum realizează acest studiu ştiinţele exacte.

La nivelul problematicii filosofia dobândeşte identitate prin aceea că aria întrebărilor puse vizează lumea ca totalitate, întrebările fiind formulate cu ajutorul categoriilor - aceste întrebări oferind, în ultimă instanţă, orizonturi diferite asupra omului, a locului şi rolului său în univers şi concepţiile constituite ca rezolvare a acestor întrebări servesc omului în nevoia lui permanentă de a se realiza pe sine, de a se împlini ca personalitate complexă. Omul este scop şi nu mijloc, după cum afirmă KANT şi imperativul practic pe care îl aduce această concluzie, este să acţionezi întotdeauna în aşa fel încât în persoana ta şi a altora să vezi întotdeauna omul ca scop şi nu ca mijloc. KANT arată însă că raţiunea umană are limitele ei, aducând ca argument relaţia dintre caracterul finit sau infinit al spaţiului şi timpului, ca şi teza divizibilităţii şi a non- divizibilităţii la infinit şi de aici a rezultat o întreagă teorie ce demonstrează că omul nu are capacitatea de a ieşi din impasul argumentelor ce se anulează reciproc cu aceeaşi forţă, după ce HEGEL afirmase că „infinitatea reală este mult mai bogată decât infinitul matematic”. Din această cauză s-a născut dorinţa filosofiei de a formula legile universului pe care, prin cunoaştere şi aplicare, omul să nu le utilizeze decât în scopuri benefice pentru semenii săi. Aceasta deoarece teoriile determinismului au pus accent pe legile cauzalităţii, astfel încât omul este situat în balanţa dintre respingerea tendinţelor absolutizant fataliste şi a celor absolutizant voluntariste.

 ”Stăpânirea legilor realităţii înseamnă cunoaşterea şi utilizarea lor prin limitarea sau lărgirea sferei lor de acţiune, prin manevrarea condiţiilor încă în zona posibilului, ceea ce este valabil atât pentru relaţia dintre om şi natură cât şi pentru relaţiile instituite în interiorul societăţii.”